Epimeteu şi Pandora de Alexandru Odobescu

Basmul mitologic Epimeteu şi Pandora de Alexandru Odobescu

O ceartă mare se iscase între Zeus şi oameni. Titanul Prometeu, cel cu minte multă, ţinea cu aceştia şi-i învăţa să nu facă pe placul noului zeu, ce cuprinsese cu sila stăpânirea tatălui său, Cronos.

El le zise: „Măi, oamenilor! Acest Zeus e lacom de avuţii şi de daruri; dacă voi, când înjunghiaţi vite în onoarea lui, i le veţi închina cu totul, apoi să ştiţi că veţi ajunge curând să daţi de capăt tuturor turmelor voastre, oricât de numeroase ar fi. Haide mai bine să facem cu Zeus o tocmeală, pentru ca şi voi, oamenii, şi el, să vă bucuraţi de câte o parte din vitele jertfite în hacatombe, adică cu sutele, pe altarele zeilor”.

Atunci el alese din cirezi un bou mare şi frumos, îl înjunghie şi făcu dintr-însul două părţi. Într-una puse vintrele şi carnea şi le înveli în pielea boului; în cealaltă aşeză numai oasele, bine înfăşurate în grăsime. Apoi îi zise lui Zeus aşa: „Alege-ţi partea ce vei voi, cu hotărârea ca aceea pe care vei pune acum mâna, să rămână întotdeauna pe seama-ţi”.

Zeus se lăcomi şi întinse pe loc mâna la partea unde lucea grăsimea; dar când văzu că sub dansa erau numai oase, foarte tare în sine se mânie. Cu toate acestea însă, din acea zi înainte se făcu datina ca, în sacrificii, oamenii să închine zeilor numai oasele şi grăsimea de la victime.

Ca să se răzbune pe seminţia muritoare a oamenilor, Zeus hotărî să nu le mai trimită jos, pe pământ, focul cu care el îi dăruia mereu mai înainte, şi astfel îi lăsă în mare lipsă, suferind cumplit de ger, de întuneric şi de foame. Dar Prometeu se repezi în cer, răpi de acolo foc, îl ascunse în ţeava unei trestii şi îl aduse oamenilor înapoi.

Când Zeus află una ca aceasta, se înfurie aşa de tare încât azvârli cu traznetul în Prometeu şi trimise pe credinciosul său vestitor Hermes ca să-l prindă, să-l ducă tocmai pe piscurile sterpe ale muntelui Caucaz şi acolo să-l ferece de stâncă, cu cătuşe ţepene de fier, punându-i strajă un vultur care să-i sfâşie mereu inima cu clonţul său ascuţit.

Dar nici cu atât nu se împacă Zeus; el mai scorni şi un mijloc de a munci pe bieţii oameni muritori. Îşi aduse aminte că Prometeu îi povăţuise şi-i îndemnase să nu primească niciun dar de la zei şi că lăsase cu dânşii pe fratele său, Epimeteu, ca să le poarte de grijă şi să-i ferească de vicleniile lui Cronos.

Atunci, Zeus se gândi într-astfel: „Seminţia omenească nu ştie până acum ce este nici boala, nici durerea, nici certurile, nici războiul, nici furtişagurile, nici trădarea; căci toate aceste rele le ţine închise Epimeteu într-o cutie pusă sub bună pază. O să fac ce voi face, ca ele să scape de acolo şi să umple pământul de mişelii şi de nevoi.”

Îndată chemă pe Hefaistos, meşterul focului, şi-i vorbi aşa:

– Să-mi găteşti ceva minunat, pe care zeii să-l dăruiască oamenilor. Să iei ţărână şi să plămădeşti cu dânsa un chip de femeie. S-o faci cât mai frumoasă la vedere; dar să pui într-însa o fire rea, pentru ca dânsa să mă răzbune de câte rele mi-au făcut mie oamenii.”

Hefaistos luă ţărână şi plămădi, după cum i se spusese, un chip frumos de femeie. Zeiţa Atena o îmbracă cu o rochie minunată şi pe cap îi puse o cunună, de unde atârnă o maramă ca pânza păianjenului, de-abia îi ascundea umerii şi pieptul alb ca zăpada. Hermes o învaţă un grai plin de farmec şi suflă într-însa un cuget nesăţios şi neastâmpărat, pentru ca să ştie a îndupleca şi a aţâţa neamul omenesc. Apoi, Hefaistos o duse în adunarea zeilor şi toţi rămaseră încântaţi de frumuseţile ei.

Atunci Zeus, luând-o de mână, o dete lui Epimeteu şi-i zise aşa: „Ştii ceva? M-am gândit că voi, oamenii, sunteţi, bieţii, împovăraţi de muncă multă pe pământ şi că vă lipseşte o fiinţă care, prin dulcile ei dezmierdări, să vă pună inima la loc după atâtea grele osteneli. De aceea noi, zeii nemuritori, ne-am îndurat de soarta voastră şi, spre a vă aduce o blândă alinare, iată, va dăruim această mângâioasă fiinţă a femeii, pe care am şi numit-o Pandora, fiindcă este înzestrată cu toate darurile”.

Epimeteu cel cu mintea târzie, uimit de frumuseţile Pandorei, uită poveţele fratelui său şi, împreună cu dânsul, toată seminţia muritorilor se amăgi cu cuvintele lui Zeus şi primi darul, care îi fermecă pe toţi, îndată ce dădeau cu ochii de dânsul. Dar, vai! bucuria nu le ţinu mult.

Pandora, nesăţioasă de a ispiti toate, văzuse o cutie mare, pitită mai cu îngrijire decât orice alte avuţii, în cămara cu comorile lui Epimeteu. Îi ardea inima să ştie ce o fi într-însa. Deci, într-o zi, se furişă de soţul ei cel lesne încrezător şi deschise capacul cutiei.

Deodată scapară dintr-însa, cu grămada, ca nişte iesme pocite, certurile şi bătăile, nevoile şi bolile, hoţiile şi turbările, grijile şi necazurile toate.

Cuprinsă de spaimă, abia apucă ea să lase repede capacul jos. Pe fundul cutiei rămăsese, pitită, numai speranţa. De aceea, abia cu dânsa se mai poate mângâia uneori sărmana omenire de câte rele a răspândit pe pământ nesocotita Pandora.

Epimeteu şi Pandora de Alexandru Odobescu publicat: 2013-09-29T09:02:46+00:00, actualizat: 2016-03-22T13:41:44+00:00 by Gimnaziu.info

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *