Vulturul de Emil Gârleanu

Vulturul de Emil Gârleanu

S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi doritor de lumină, în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălţat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat în aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit in jos. Pe câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nicio vietate. I se păru că în lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăverile se aştern cu spuză de hori, e a lui, a lui singur.

Şi scuturându-şi aripile, făcu un ocol larg, suind şi scoborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, în ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, apoi îi dădu drumul, şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei, care cândva îl ajutase să se ridice.

Luă munţii în lung. Nicio boare de vânt, niciun murmur de ape care să străbată atât de sus. Şi aşa a mers până după-amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul cu gâlgâiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei. Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii încremenite acolo de veacuri.

Pe urmă îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi …

Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde. Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.

Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zăreşte prăpastia spre care avea să se scoboare, când, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, până-n depărtări adânci, un tunet, şi aripa, amorţită, îi cade în jos. Se rostogoleşte de câteva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, îşi încordează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesubtul lui munţii parcă se prăbuşesc. Aripa îi mai stă puţin întinsă, apoi i se frânge lângă trup, udă de sânge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai înviorează o clipă; iarăşi caută să-şi întindă aripile; se anină de o ramură. Se uită în jos. Drept dedesubt, la rădăcina bradului, un căprior stă liniştit, privind înainte.

Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură straşnică îl cuprinde; parcă ar dori să se stingă toată lumea odată cu dânsul. Se lăsă să pice drept peste căprior, şi, cu cea din urmă putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed. În vreme ce căpriorul se scutură şi fuge, năuc de spaimă şi durere, pasărea cade moartă, cu ghearele strânse, cu ochii deschişi.

Vulturul de Emil Gârleanu publicat: 2013-03-14T10:29:35+00:00, actualizat: 2016-03-22T13:41:48+00:00 by Gimnaziu.info

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *