Un pedagog de şcoală nouă de Ion Luca Caragiale (Schiţă)
Schiţă publicată în Moftul român (revistă umoristică înființată de autor) în 1893.
1. Conferință
2. O inspecțiune
3. Ajunul examenelor
4. Examenul anual
4. Examenul anual
Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.
Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor. E foarte aspru şi fără chef. Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să fie poftite.
Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No, prostule, dacă nu ştii pe estea, care-s ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne raţiunea pântru care românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe timpul lui Mihaele Bravul?
Popescu: …?
Profesorul: No, spune odată!
Popescu: …?
Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama lui Popescu care este toarte mâhnită): Că-z prost l-ai făcut, cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. (Mama lui Popescu plânge), Că-z geaba te mai boceşti acuma, nu-l mai dreji. Are să mai steie încă şăpke ani repekinke…
Ionescule! (Mama lui Ionescu tuşeşte foarte mişcată.) Cumu-i pământul, mă?
Ionescu: Mare dom’le!
Profesorul: Pe dracu’ mare! L-a măsurat mâni-ta să vadă mare-i? Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! Nici cât să chiorăşti un şoarece… Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! E vorba cumu-i?
Ionescu: Se-nvârteşte, dom’le.
Profesorul (răstindii-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No, apoi? Dacă se învârke, cumu-i? În trei colţuri, animale?
Ionescu: Nu, dom’le!
Profesorul: No, dar?
Ionescu: Rotund.
Profesorul: Vezi, aşa, loază!
(Se face un zgomot la uşă. O doamnă din înalta societate – doamna Ftiriadi – intră împreună cu un mops gras, care vine să se gudure pe lângă pedagog.)
Profesorul (întâmpinând-o foarte emoţionat): Onorată doamnă, eu încă mă recomand (ia căţelul în braţe).
Doamna Ftiriadi (foarte volubil şi pe un diapazon mult mai – nalt): Am venit pentru băiat… Să-ţi spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieţi rău-crescuţi… Dar a stăruit tată-său… zice că e ordin de la minister… Şi de-aia l-am trimis la d-ta care-i cunoşti caracterul lui ambiţios – de când îi eşti meditator.
Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să iee loc. (Către Ionescu, care aşteaptă în picioare): Tu meri la locu-ţi… De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No, meri! (Ionescu merge la loc).
Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna!
Profesorul (demn): No bine! poţi mere. (Ia scaunul Ioneaschii şi-l pune lângă doamna nou sosită şi aşază căţelul pe el. Mopsul, mulţumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite.)
No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne să audă şi ilustra matronă, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom’le.
Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care foarte satisfăcută se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc): No, nu-i aşa că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom’le.
Profesorul (către clasa întreagă): No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul Ftiriadi: No, încă una ş-apoi basta!) Spune-ne nu-i aşe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, şi Makiaş Corvin ş-apoi dup-aceia doară toţi magnaţii maghiari fost-au români ghe-ai noştri?
Micul Ftiriadi: Da, dom’le.
Profesorul: Bine! Bravo! Emininke!!
Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor… Sunt foarte mulţumită… O să-i spui şi lui Ftiriadi câtă osteneală-ţi dai cu copiii…
Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june. Că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă. Şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! Vorba lăkinească: una salus vickis, nullam şperare salukem.
Despre profesorul din schiţă
Personajul principal, Marius Chicoş Rostogan, este un profesor ardelean şi nu atât ardelenismele lui sunt ţinta ironiei caragialiene (deşi discursul lui e plin de cuvinte fascinante şi pronunţii ciudate), ci pur şi simplu omul.
Dacă despuiem de regionalisme portretul lui Marius Chicoş Rostogan, în faţa noastră se dezvăluie un om dezgustător, un om laş şi mult prea binevoitor cu notabilităţile locale, frustrat, folosind poziţia de profesor pentru a se răzbuna pe elevi, linguşitor cu orice superior, tiran cu orice inferior, un om îngrozitor şi stupid aşa cum nu ar trebui să fie niciun profesor niciodată.