Geto-dacii formau un singur popor şi ei făceau parte din marea ramură indoeuropeană a tracilor.
În secolele VII-VI î. Hr., pe ţărmul apusean al Mării Negre, grecii au înfiinţat coloniile Histria, Tomis şi Callatis, care au jucat un rol important în acest spaţiu geografic.
Coloniile greceşti şi apoi romanii au fost purtătorii influenţei lumii mediteraneene asupra geto-dacilor.
Influenţele externe nu au răpit originalitatea civilizaţiei geto-dace, aceasta păstrându-şi caracteristicile esenţiale.
Regele Burebista, sprijinit de marele preot Deceneu, a unit triburile geto-dace, făurind un stat puternic, o adevărată „împărăţie” a Antichităţii.
Statul dac, dezmembrat la moartea lui Burebista, a fost reconstituit în timpul domniei lui Diurpaneus-Decebal (87-106). El era mai mic ca întindere, dar mai puternic decât statul lui Burebista.
Religia geto-dacilor se încadrează în religiile de tipul „Mistere” ale Antichităţii. Zeul lor suprem era Zamolxis, a cărui autoritate era disputată de Gebeleizis.
Preoţii se bucurau de o consideraţie aparte în cadrul societăţii. Prin activitatea lor reformatoare, marii preoţi au contribuit la creşterea prestigiului civilizaţiei geto-dace în lumea antică.
În urma războaielor din anii 101-102 şi 105-106 împăratul Traian transformă Dacia în provincie romană. Moesia era provincie a Romei din anul 15 d. Hr.
În Moesia şi Dacia noua stăpânire introduce instituţiile romane, iar economia şi cultura sunt integrate în structurile economice şi culturale ale statului roman.
La retragerea ordonată de împăratul Aurelian în anul 271, numai armata şi administraţia romană părăsesc Dacia, în vreme ce daco-romanii îşi continuă viaţa în fosta provincie. Dobrogea rămâne sub stăpânire romană până în anul 602.